A fost odată un ceasornicar bătrân, cu părul alb ca zăpada proaspătă și chipul brăzdat de ani. În timp ce se plimba prin pădurea de la marginea împărăției unde își ducea traiul, a zărit ceva strălucitor la rădăcina unui brad stufos. Curios, s-a aplecat și a descoperit un ceas cu mecanism care ticăia încet, ca și cum ar fi avut propria inimă.
Se spune că, pe vremuri, în fiecare ceas trăia un pitic micuț care mișca rotițele și anunța ora exactă. Totuși, când meșterul a deschis ceasul, a observat că era gol.
- Un ceas! Ce coincidență! E așa de frumos! Are limbile din aur și cifrele făcute din pietre prețioase. N-am mai văzut așa ceva. Totuși… cred că trebuie reparat, i-a ruginit cheița.
- Unde o fi piticul? Bine că l-am păstrat pe micuțul acesta vechi în sertar. E tocmai bun! se gândi ceasornicarul și așeză cu grijă un pitic cu barbă albă și pălărie roșie printre cifrele de pe cadran.