Într-o vilă impunătoare dintr-un colț liniștit al Parisului, cu obloane verzi și pereți îmbrăcați în iedera verii, locuiește Madame Adelaide Bonfamille. Este o doamnă rafinată, trecută prin viață cu grație, care își petrece zilele alături de patru pisici adorabile.
Ducesa, felina albă cu ochi de smarald, este eleganța întruchipată. Lângă ea, cei trei pisoiași — Toulouse, mic pictor cu lăbuțe murdare de acuarele, Berlioz, pianistul mofturos, și Marie, visătoarea romantică — își trăiesc copilăria într-o lume de perne moi, ceaiuri cu lapte și muzică clasică.
Într-o zi, Madame își cheamă notarul și, cu voce calmă, dictează testamentul:
— După moartea mea, toată averea le va rămâne pisicilor. Iar după ele, lui Edgar, majordomul casei.
În spatele ușii, Edgar asculta cu frustrare:
— Pisici moștenitoare? Iar eu trebuie să aștept să dispară pisicile de pe suprafața pământului ca să pun mâna pe bani???
În noaptea următoare, Edgar puse la cale un plan murdar. Amestecă somnifere în laptele cald, iar pisicile adormiră una câte una. Le închise apoi într-un coș și plecă spre marginea orașului cu gândul că le va lăsa acolo. Simțind pericolul, doi câini de pază, Napoleon și Lafayette, începură să îl latre zgomotos, iar Edgar scăpă coșul cu pisici și o luă la fugă acasă.
Dimineața, Ducesa deschise ochii și realiză că se află într-un loc necunoscut.
— Unde suntem, mamă? întrebă Toulouse.
— Departe de casă, dar vom găsi drumul înapoi.
Nu trecu mult și, din iarba înaltă, aparu un motan șmecher cu mers legănat, Thomas O’Malley!
— Ei bine, ce avem noi aici? Trei pisoi de oraș și o doamnă aristocrată?
— Ne-am pierdut… vrem să ne întoarcem acasă, spuse Marie cu voce subțire.
— Atunci veniți cu mine. O’Malley nu lasă niciodată o doamnă la greu!
Drumul spre casă deveni o adevărată aventură. Pisicile traversară orașul cu trenul, cu barca, sărind chiar și pe acoperișuri. Într-una dintre seri, O’Malley și familia de pisici întâlniră o trupă de jazz, cu patrupede alături de care dansară până în zori.
Privind bucuria copiilor și a Ducesei, O’Malley descoperă, pe nesimțite, că se atașează de această familie aristocrată cum nu s-a legat niciodată de nimeni.
— Tu nu ești ca ceilalți, îi spune Ducesa într-o seară.
Ajunși înapoi la vilă, Edgar încearcă din nou să-i dea afară, dar Roquefort, un șoarece curajos, și calul Frou-Frou sar în ajutor pisicilor. Învins de o mână de animale hotărâte, Edgar este nevoit să părăsească casa.
Madame, uimită și fericită, își strânge pisicile în brațe și îi spune lui O’Malley:
— Nu știu de unde ai apărut, dar cred că ai venit exact la timp. Rămâi cu noi!
— Da… răspunse motanul cu un zâmbet modest.
De atunci, în vila Bonfamille, se trăiește altfel. Muzica e mai veselă, mesele mai pline, iar familia… completă. Pentru că uneori, cea mai nobilă aristocrație e inima.