Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… o bătrânică pe nume Berta care locuia dincolo de Tibru, într-un cartier frumos din Roma. Cât era ziua de lungă Berta torcea și cânta, torcea și cânta.
Într-o zi, trecu pe acolo Nero, împăratul roman de care toți se temeau, o auzi pe Berta cântând și se opri.
– Cât de frumos e firul de in care se formează din fuiorul ei, se gândi împăratul.
Berta îl recunoscu și îi spuse:
– Să-ți dea Domnul atâta sănătate încât să trăiești o mie de ani!
La auzul urării, Nero rămase uimit. Ori de câte ori ieșea pe străzile Romei, toți îl ocoleau și îl blestemau, dar el se obișnuise cu acest lucru.
– Știi că eu sunt Nero, spuse el.
– O știu prea bine!
– Atunci, cum de-mi faci o asemenea urare?
– Of, răspunse bătrânica, pentru că după un stăpân rău vine altul și mai rău!
– Îmi place răspunsul tău, pentru că e sincer. Continuă să torci până mâine dimineață și adu-mi la palat tot inul pe care reușesti să-l torci.
A doua zi de dimineață, Berta se prezentă la palat. Împăratul privi la grămăjoara de in tors și își chemă servitorul.
– Dă-i acestei bătrâne atâta pământ cât cuprinde lungimea firului de in tors de ea!
Nespus de fericită, Berta plecă de la palat țopăind într-un picior și cântând. Acum era o femeie bogată. Nu mai era nevoie să toarcă.
Celelalte bătrâne din oraș și din alte cartiere ale Romei aflară de întâmplarea cu Berta și se prezentară cu brațele pline de in tors la palatul lui Nero, așteptând aceeași răsplată regească.
Dar Nero, le răspunse tuturor în același fel:
– Ei, s-a dus vremea când Berta torcea!
Rescriere după o poveste italiană.