În vremuri de demult, în inima Munților Dolomiți, într-un castel de cristal ascuns printre stânci, trăia regele Laurin, un pitic înțelept și puternic. Regatul său subteran era bogat în aur și pietre prețioase, dar cea mai mare comoară a sa era o grădină magică de trandafiri, ale cărei flori străluceau în toate nuanțele de roșu și roz.
Într-o zi, regele Laurin a primit vestea că un rege care domnea într-un ținut apropiat, urma să își căsătorească frumoasa fiică, prințesa Similde. Curios și vrăjit de frumusețea fetei, Laurin a decis să participe la sărbătoare, deși oamenii nu îi priveau pe pitici cu ochi buni.
Învelindu-se într-o pelerină fermecată care îl făcea invizibil, Laurin a sosit la palat și, văzând-o pe Similde, a fost cuprins de o dragoste nestăvilită. În loc să-i câștige inima cu vorbe blânde, a ales să o răpească și să o ducă în regatul său subteran.
– „Nu te teme, prințesă! Îți voi oferi aur și rubine, iar grădina mea de trandafiri va fi locul unde vei trăi ca o regină!”, i-a spus Laurin, încercând să o liniștească.
Dar Similde era tristă și suspina privind munții de dincolo de zidurile castelului. Între timp, regele și cavalerii săi au pornit în căutarea fetei și au ajuns la minunata grădină de trandafiri.
– „Aici trebuie să fie ascuns răpitorul!”, a strigat un cavaler, rupând trandafirii fermecați cu sabia.
Laurin, furios, și-a pus pelerina fermecată și s-a aruncat în luptă. Se mișca repede ca vântul, devenea invizibil când își dorea, dar într-un moment de neatenție, trandafirii fermecați i-au dezvăluit mișcările și a fost capturat.
– „Blestemați fie acești trandafiri care m-au trădat!”, a strigat Laurin cu furie.
Văzând că regatul său era pierdut și că Similde nu avea să-l iubească niciodată, regele Laurin a rostit un blestem puternic asupra grădinii sale:
– „Nimeni nu va mai vedea vreodată această frumusețe! Nici ziua, nici noaptea! Trandafirii mei vor rămâne ascunși de privirea oamenilor pentru totdeauna!”
Dar Laurin a uitat de lumina amurgului. Astfel, de atunci și până în ziua de azi, la răsărit și la apus, Munții Dolomiți capătă o nuanță rozalie, ca o amintire a frumoasei grădini pierdute a regelui Laurin. Și astfel, munții păstrează secretul unei iubiri neîmplinite și al unei grădini fermecate, amintindu-ne că magia și legendele trăiesc veșnic în inima naturii.