Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… un liliac care zbura de colo până colo, în toate părțile, văitându-se de frig. Auzindu-l, vulturul, de care se temeau şi ascultau toate păsările cerului, l-a întrebat:
– Ce-i cu tine, liliacule, de ce tremuri tot timpul?
– Mi-e frig, nu vezi ce golaş sunt? Toate păsările sunt împodobite cu pene, numai eu sunt așa! i-a răspuns liliacul supărat.
– Dar tu nu eşti pasăre… cu toate acestea, o să încerc să te ajut.
Așa că vulturul, mai-marele păsărilor, a chemat toate înaripatele și a reuşit să le convingă să-i ofere liliacului măcar câte o pană, ca să-l ferească de frig. Deodată, liliacul s-a pomenit cu stoluri de păsări, care mai de care mai dornice să-i ofere cu generozitate câte o pană, încât a ajuns mai frumos decât oricare dintre ele. Chiar și Pasărea-paradisului era geloasă pe frumusețea lui!
Spre uimirea tuturor, liliacul s-a repezit în zbor deasupra unei ape, să se oglindească și a rămas cu ochii ațintiți multă vreme asupra propriului său chip din apă. Îi plăcea ce vedea.
De a doua zi însă totul s-a schimbat.
Dacă până atunci era rușinos, din ziua în care păsările l-au împodobit cu pene, animăluțul a devenit înfumurat şi răutăcios. Se plimba mereu cu nasul pe sus și nu răspundea nici măcar la „Bună ziua”.
Aflând de această schimbare de comportament, vulturul a chemat din nou păsările la întâlnire, însă liliacul nu a vrut să se ducă. Supărate, înaripatele au decis să își penele înapoi. Aşa cum se grăbiseră să i le dăruiască, tot așa fiecare zburătoare se repezi să-şi ia pana înapoi.
Neputincios, liliacul a trebuit să înapoieze fiecare pană. De ruşine, când s-a văzut iarăşi dezgolit, și-a întins larg aripile şi a zburat departe, departe, ca să se ascundă şi până în ziua de astăzi nu mai apare decât noaptea.
