A fost odată, departe, într-un colț tainic al oceanului, un regat de lumină și coral, locuit de sirene cu glasuri vrăjite și ființe ale adâncurilor, purtate de curenți ca de vis. Peste aceste ape domnea Regele Triton, puternic și mândru, stăpânul mărilor. Dintre toate fiicele sale, cea mai mică era Ariel — visătoare, curajoasă, cu păr roșu ca apusul și ochi curioși ca zarea.
Dar Ariel era altfel. În timp ce surorile ei erau mulțumite cu viața din adâncuri și seratele muzicale ale palatului, ea visa la lumea de deasupra: la oameni, la cer, la pașii care ating pământul.
— Cum o fi să mergi? se întreba adesea, adunând relicve căzute din lumea de sus — o furculiță ruginită, o oglindă ciobită, o pipă uitată. În ascunzișul ei de stânci și alge, își clădise o lume a dorului.
— Aici e viața! îi spunea Sebastian, crabul compozitor, mereu grijuliu.
Dar Ariel nu-l asculta. Gândul ei urca mereu spre suprafață.
Într-o noapte cu lună plină, o corabie strălucea pe ape. Ariel o urmărea fascinată. Muzică, râsete, dans. Și printre marinari, un prinț zâmbea către cer. Ariel îl privi — și inima i se aprinse.
Dar cerul s-a tulburat. O furtună s-a stârnit, corabia s-a zdrobit de stânci. Ariel s-a aruncat în valuri și l-a salvat pe prinț, purtându-l la țărm. Acolo, în liniștea dimineții, l-a vegheat.
— Vei fi bine… a șoptit ea, cântând o melodie lină, plină de dor.
Când el a deschis ochii, ea dispăruse deja în spuma mării. Dar vocea ei îi rămase întipărită în suflet.
Zilele ce-au urmat au fost amare. Regele Triton a aflat și, furios, i-a distrus grotă — tot ce adunase, toate visurile ei.
— Nu vreau să mai aud de lumea lor! a strigat el.
Ariel a plâns. Nu pentru obiecte, ci pentru ceea ce simțea că îi era interzis.
Atunci, din umbre, s-au ivit slujitorii Ursulei — Murena și Moray.
— Vrei picioare? Vrei să fii om? Ursula te poate ajuta.
Fără teamă, Ariel i-a urmat. Vrăjitoarea mării, cu voce joasă și zâmbet larg, a făcut o ofertă:
— Vrei să fii om? Pot face asta. Dar îmi dai vocea ta.
— Vocea mea?
— Ai trei zile. Dacă prințul te sărută din iubire până la apusul celei de-a treia zi, rămâi om. Dacă nu… revii la mine.
Ariel a acceptat. Durerea i-a sfâșiat trupul când coada i s-a schimbat în picioare. A ajuns la mal, mută, tremurând. Prințul a găsit-o. Nu știa că ea l-a salvat, dar era fermecat de prezența ei.
Zilele au trecut. Ariel zâmbea, dansa, râdea fără glas. El o ducea prin grădini, pe faleze, prin palat. Îi simțea apropierea. Dar ceva lipsea — vocea care-i salvase viața.
În a treia zi, Ursula a apărut sub chip de femeie frumoasă, folosind vocea furată. Prințul a fost vrăjit. Nunta a fost anunțată.
Ariel, neputincioasă, plângea.
Dar prietenii ei nu au renunțat. Sebastian și ceilalți au descoperit adevărul și au demascat-o pe Ursula. Înainte ca soarele să apună, Ariel și-a recăpătat vocea.
— Eric! a strigat ea.
Dar era prea târziu. Ursula o trăgea în adâncuri.
A urmat o bătălie uriașă. Regele Triton, Eric și toate ființele mării s-au unit. Cu puterea iubirii și a curajului, Eric a înfrânt răul.
Când marea s-a liniștit, Ariel plutea în valuri. Regele Triton a privit-o. Nu mai era doar fiica lui, ci o ființă care a iubit, a ales și a luptat.
— Ai suferit. Ai visat. Ai meritat, i-a spus el.
Cu un gest, Triton a atins valul. Magia lui a transformat-o. Ariel s-a ridicat, cu pași de om, spre iubirea ei.
Aproape de Eric, nu mai era tăcere. Doar o inimă care știa că și-a găsit locul.
Și astfel, Mica Sirenă a devenit pod între lumi — nu o fugară, ci o punte între mare și uscat, între vis și realitate.
Iar în cântecul valurilor, încă se mai aude uneori o voce care a cântat din toată inima
