Londra. Un oraș aglomerat, cu taxiuri care claxonează, ceainării cu ferestre aburite și parcuri verzi, unde câinii își plimbă mai degrabă stăpânii și nu invers. Într-un apartament cochet, pe o stradă liniștită, trăiesc Roger, un compozitor tânăr și visător, și Pongo, dalmațianul său loial și isteț.
— Roger e un om bun, dar nu știe că îi lipsește o domnișoară… pentru el și, poate o prietenă pentru mine, se gândi într-o zi Pongo, așa că îl scoase pe Roger din casă și îl duse în parc. Acolo apăru EA: Perdita, o dalmațiană cu ochi blânzi, și stăpâna ei, Anita.
— Oh… bună ziua! spuse Roger stânjenit.
— Ce coincidență… și câinele meu v-a remarcat câinele.
Așa a început frumoasa povestea de dragoste a iubitorilor de căței, dar și o a doua poveste, a dalmațienilor.
Totul a fost bine, până într-o zi când ușa casei s-a deschis larg, făcându-i loc Cruellei de Vil.
— Anita, am AUZIT că ai pui de dalmațian! Îi ador! Blana lor e… DIVINĂ!
— Îmi pare rău, Cruella. Nu sunt de vânzare.
— Foarte bine! Atunci… mă voi descurca singură!
Și, din păcate, așa a fost. Într-o noapte furtunoasă, hoții angajați de Cruella — Horace și Jasper — luară toți puii și îi duseră într-un conac înfricoșător, în mijlocul pustietății.
— Trebuie să-i aducem înapoi! Cu orice preț! spuse Pongo.
— Sunt copiii noștri! Nu putem sta deoparte!
Prin ploaie, zăpadă, în mijlocul nopții, cei doi căței porniră la drum, alături de prietenii din oraș: pisici, păsări, chiar și gâște.
— Puii au fost zăriți în Hell Hall! Sunt speriați și bine păziți, spuse un câine cu miros fin.
În scurt timp, toate animalele ajunseră la conac unde marea le-a fost mirarea când au găsit 85 de cățeluși, toți furați, tremurând de frig și frică.
— Sunt… atât de mulți! spuse Perdita, strângându-și la piept puii.
— Îi luăm pe toți! răspunse Pongo. Nu îi putem lăsa fără cămin!
Într-o fugă amețitoare, prin noapte și viscol, toți cățelușii ajunseră în siguranță în oraș.
— ÎNAPOI CU BLĂNOȘII! SUNT AI MEI!!!
Dar soarta nu ține cu cei lacomi. Mașina cu care Cruella urmărea haita alunecă și se izbi de un copac, lăsând cățeii să meargă mai departe spre casă.
Roger și Anita, uimiți și copleșiți, priviră sufrageria plină de pete vesele.
— Avem… 101!
— Atunci va trebui… o casă mai mare.
Și așa, într-un apartament liniștit din Londra, s-a născut o nouă poveste fericită— dovada că inima unei familii nu se măsoară în metri pătrați, ci în curaj, loialitate și… câteva sute de pete.
- Ce frumoși sunt! spuse Perdita către Pongo, învelindu-și cei 14 cățeluși năzdrăvani pe care tocmai îi născuse.
- După ei!