Într-o zi de vară călduroasă, o vulpe roșcată, subțire și tare flămândă mergea alene prin pădure.
– Uf, ce foame mi-e! Aș mânca și o coajă de pâine! zise vulpea, plimbându-se cu burta lipită de șira spinării.
Cum mergea ea așa, ce să vezi? Vazu Un gard, iar dincolo de el… o vie! Și în vie, o boltă cu cei mai mari și mai dulci struguri pe care îi văzuse vreodată.
– Vai de mine! Ce minunăție! Ce bobițe lucioase! Ce parfum! zise vulpea, dând din coadă.
Se uită în stânga, se uită în dreapta… nimeni. Se apropie tiptil-tiptil, și când ajunse sub boltă, începu să sară:
– Hop! Ugh… Nu ajung…
Încercă din nou:
– Hopaaaa! Oof… Prea sus…
Se îndepărtă, își luă avânt:
– Acum, sigur îi prind! Hoooop! Aaaa, nu! M-am lovit
După mai multe sărituri, vulpea se așeză jos, scoase limba și bombăni:
– Ptiu! Or fi frumoși, dar sigur sunt acri! hai ca! Nici nu-mi plac așa de mult!
Se întoarse cu spatele și plecă bosumflată, dar cu coada ridicată, încercând să-și păstreze mândria.
– Cum ar fi să mănânc eu struguri acri? Pff! Mai bine o mură coaptă sau o prună dolofană!
Și se afundă în pădure, vorbind singură, dar la fel de flamanda.
Tine minte… De multe ori, când nu reușim să obținem ceva, încercăm să ne convingem că nici nu era important. Dar adevărul e că uneori trebuie doar să acceptăm că n-am ajuns… încă.